„Buze subțiri de irlandez. Ochi albaștri transparenți - ochii mei.”

Așa îl descrie scriitorul american Richard Ford (n. 1944) pe tatăl lui chiar la începutul cărții de memorii Între ei. Amintiri despre părinții mei (Editura Black Button, 2019). În dimineața asta, când stau de cealaltă partea a mesei și îl privesc pe Ford, unul dintre prozatorii legendari ai Americii, sorbind dintr-o cană de cafea, îmbrăcat în blugi și sacou, îmi dau seama că această imagine a tatălui i se potrivește perfect și lui. Cu aerul ăsta relaxat și ochii lui albaștri transparenți, pare mai degrabă o figură hollywoodiană, un Paul Newman ceva mai melancolic. 

Ploua la Iași, în a treia zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere 2019. Am coborât la micul dejun și am nimerit la coadă, la cafea, chiar în spatele lui Ford, scriitor tradus în peste 40 de limbi și laureat al Pulitzerului, PEN/Faulkner Award și Library of Congress Prize for American Fiction, în 2019. Cu un cap mai înalt decât mine, ținea o ceașcă goală în mână și îi saluta din priviri pe toți cei din jur. S-a întors spre mine și mi-a zâmbit în stilul clasic american care te face să-ți aduci aminte că ai și tu un rost pe lume, chiar și într-o dimineață cenușie de octombrie. Am zâmbit și eu, m-am prezentat și i-am zis că avem un interviu ceva mai târziu. 

„Ah, perferct. Hai să începem acum”, mi-a zis el fără nicio ezitare.  

După cinci minute, ne întâlnim în cafeneaua hotelului, care dă spre Piața Unirii, și ne așezăm la o masă, chiar lângă o fereastră pe care se prelinge ploaia. 

Înainte să intrăm propriu-zis în dialog, Ford se scuză și îmi spune că trebuie să trimită un mesaj unui prieten, care are niște probleme de familie. După care îmi zice cu accentul lui sudist, blând și tărăgănat: „Unii oameni chiar se izbesc de chestii cu adevărat tragice. Mă gândesc că, de cele mai multe ori, uităm să ne bucurăm de ce avem.”

Replica asta sună exact ca ceva ce ar zice Frank Bascombe, personajul central din celebra trilogie a lui Ford, din care fac parte volumele Cronicarul sportiv, Ziua independenței (apărute la Editura Humanitas) și The Lay of the Land. Bascombe, un personaj iconic al literaturii americane (și care a fost adesea comparat cu Rabbit din romanele lui John Updike), reprezintă, într-un fel, the everyman, americanul obișnuit al suburbiilor de pe Coasta de Est. E un bărbat divorțat care lucrează ca ziarist sportiv și mai apoi ca agent imobiliar, și care-și trăiește vârsta de mijloc cu toate necazurile și bucuriile care vin la pachet. 

Încă din primele pagini din Cronicarul sportiv aflăm că i-a murit un copil și că viața lui de familie s-a dizolvat. Dar Bascombe nu disperă, acceptă situația așa cum e. Pentru el, e suficient să bea un whiskey la sfârșitul zilei, să urmărească un meci de baseball în tribunele goale ale unui stadion sau să dea niște ture cu mașina pentru ca viața să capete oareșce sens. Nu e nimic spectaculos în mulțumirea asta a lui, dar tocmai asta e și ideea. În loc de narațiuni și proiecții mărețe despre o posibilă viață fericită, încearcă mai bine să fii atent la prezent și la ce-i în fața ta. Cam asta pare să fie filosofia lui Frank Bascombe. Și e cu atât mai ironic că totul se întâmplă în New Jersey, o zonă fadă și „mutilată” de uniformitate, unde totul este previzibil.

Ambiția lui Ford este aceea de a contura un tablou cât mai complex al Americii (aproape ca la Jonathan Franzen), de aici și accentul pus pe concretețe și pe informații prozaice, de la prețurile la imobiliare până la schimbările demografice. Doar că, spre deosebire de Franzen, care lucrează (și) cu zoom-out și ritm accelerat, Ford preferă lentoarea și pune accentul pe stare, pe atmosferă, și mai puțin pe poveste. După cum a spus-o cu diverse ocazii, el, ca scriitor, simte că are o responsabilitate față de limbaj. Or, în asta constă frumusețea prozei lui, e o senzualitate care îți dă impresia că fiecare frază, fiecare cuvânt are propria pulsație și intensitate.

Unele dintre romanele și povestirile lui sunt scrise la persoana întâi, de aceea primul instinct este să crezi că astea sunt povești autobiografice. E drept că Ford aduce „în joc” și elemente reale, dar pe de altă parte lumea naratorului e foarte diferită de viața lui. Culmea e că el a scris mult despre familii disfuncționale, despre divorțuri sau despre relațiile complicate dintre părinți și copii, cum se întâmplă în Viață sălbatică (Editura Black Button, 2019), un roman splendid după care s-a făcut și un film în 2018 regizat de Paul Dano. Dar așa cum el însuși povestește, Ford nu a divorțat niciodată și nici nu are copii. Anul trecut s-au împlinit 50 de ani de la căsătoria lui cu Kristina Hensley, cea căreia i-a dedicat multe dintre cărțile sale și cu care a venit aici, la FILIT. Pentru cineva care a scris atât de mult despre destine date peste cap, Richard Ford pare cel mai zen tip pe care ți-l poți imagina. 

Nu știu cum se face, dar Ford este cel care pune primele întrebări și eu mă trezesc că-i explic câte ceva despre Iași și zona Moldovei. Îi zic două vorbe despre tradiția literară de aici, despre accent, dar și despre stereotipurile legate de moldoveni. 

„Ah, deci cam cum gândesc americanii despre Sud”, zice Ford.

„Cam așa.”

„Și tu mai ai accent?” mă întreabă el.

„Nu. Nu chiar.”

„Ești a treia persoană în ultimele zile care îmi zice asta. Nu înțeleg de ce nimeni nu mai vrea să aibă accent. Dar cumva are sens asta. Eu, venind din Sud, nu voiam să am accent. Voiam să dispară și nu voiam să fiu identificat cu Sudul”.

Ați reușit să vă desprindeți de Sud?

Nu prea mi-a ieșit treaba cu accentul. 

De ce?

Pentru că era ceva prea înrădăcinat în mine și schimbarea pe care o urmăream era mai degrabă una motivată intelectual, nu una instinctuală. Plus că nu voiam să fiu un scriitor al Sudului, ci un scriitor pentru toată America. Poate chiar și pentru cititori din alte țări. Dacă erai un scriitor al Sudului, însemna să scrii pentru Sud și să ai anumite teme în minte. Eu nu mă simțeam un scriitor suficient de bun ca să fac așa ceva. Alți scriitori făcuseră asta, autori mult mai buni decât mine și pe care nu aș fi avut cum să-i egalez. William Faulkner și Flannery O’Connor, spre exemplu.

Dar ați fost influențat de ei în vreun fel?

Da, William Faulkner și Flannery O’Connor au fost importanți pentru mine. Și i-aș adăuga pe Sherwood Anderson, Frank O’Connor, Fitzgerald. Și mai sunt și alții.

Foarte diferiți de dvs. ca stil.

Da, așa e. Acum că vorbim, mă întreb: oare ce m-a atras către ei, de vreme ce nu există asemănări stilistice?

[Face o pauză de jumătate de minut, timp în care se uită pe geam.]

Cred că era vorba de seriozitatea lor, asta m-a atras. Seriozitatea cu care se raportau la viață și scris. Ei sunt autori preocupați de felul în care arta - în cazul ăsta proza - reflectă densitatea profundă a vieții, în stiluri diferite, evident. Când mă gândesc la scris, mă gândesc la ceva extrem de serios. Dar nu înseamnă că trebuie să fie ceva sobru. Poate fi și comic. Dar trebuie să fie ceva serios în în felul în care este abordat comicul. 

Ați vorbit în mai multe rânduri despre faptul că ați fost diagnosticat cu o formă ușoară de dislexie, și că asta vă făcea să citiți încet. Cum ați descrie experiența dv. de cititor în tinerețe? 

Eram un cititor foarte slab. Din cauza dislexiei, nu am citit o carte până la capăt, cu excepția unor cărți pentru copii, până la vârsta de 19 ani. Am descoperit târziu literatura și cititul serios, dar asta nu a schimbat faptul că citeam încet.  

Și eu citesc încet. În liceu mă învinovățeam pentru asta, dar apoi am văzut avantajele unei lecturi lente. Te ajută să fii mai atent la stil, e aproape o legătură senzorială cu limbajul, atât când citești, cât și când scrii. Și recunosc că tot în ritmul ăsta citesc și cărțile dvs. 

Absolut. Sunt avantaje uriașe în cititul lent. Oamenii îți vor spune probabil că e un dezavantaj. Dar nu e. Eu sunt implicat și în câteva proiecte în școli din America, unde lucrez cu elevi care sunt dislexici. Dar noi nu le numim dizabilități sau dificultăți. Sunt doar feluri diferite de a citi. Eu am citit diferit de alții. Cum și tu citești diferit. Eu citesc în același fel în care vreau să fie citite cărțile mele. La fel de încet cum le-am scris. Plus că îmi citesc toate cărțile cu voce tare chiar înainte de la da la editor. 

Cui le citiți?

Le citesc soției mele, Kristina. O singură carte nu i-am citit, Let Me be Frank With You. Dar am citit-o pentru mine, singur, într-o cameră, cu voce tare.

Și cum ajută asta?

Mă ajută pentru că pot să fiu atent la orice frază, orice cuvânt. Și când le citesc cu voce tare, nu mă grăbesc, ci am un ritm normal. Și atunci nu-mi scapă nimic. Doar așa pot fi un scriitor mai bun.

Cum ați cunoscut-o pe soția dvs.?

Am cunoscut-o când ea avea 17 ani și eu 19. Tocmai terminasem școala și ea mai avea un până la absolvire. Așa că am decis să mai stau un an în Flint, Michigan. Era foarte frumoasă și m-am gândit: dacă nu rămân, o să cunoască pe altcineva (râde). Am rămas și ne-am căsătorit în 1968. Ne-am mutat la New York pentru un an, de acolo în California pentru doi ani, apoi în Chicago și de acolo iar în Michigan. Kristina și-a făcut doctoratul în Ann Arbor și eu am scris un roman. Nu aveam copii, totul era bine.

[Își întrerupe povestea, mă fixează cu privirea și mă întreabă: „Tu ai copii?” Eu: „Nu”. Ford: „Excelent. Foarte bine.”]
 

Cum au fost primite primele romane?

Sincer să fiu, nu prea le-a citit nimeni. Așa că m-am oprit din scris. Dacă stau să mă gândesc, cursul vieții mele înseamnă o lungă serie de eforturi de a mă lăsa de scris. Și totuși, ceva m-a împins tot timpul din spate să scriu în continuare. Dar, după acele primele două romane, am renunțat la proză și m-am angajat la o revistă ca ziarist sportiv. 

Ca Frank Bascombe.

Exact. Mă ajuta și faptul că făceam sport și înțelegeam niște lucruri. Și încă fac sport: squash, box ș.a. Doar că, după o vreme, revista a dat faliment și am rămas fără job. Eram în New Jersey pe atunci. M-am dus acasă și mi-am zis: ce pot să fac? Nu am nicio pregătire pentru ceva anume, nu știu să fac altceva. Și am hotărât să mai fac o ultimă încercare și să scriu un roman. M-am uitat în jur și m-am întrebat: despre ce să scriu? Nu despre Sud, asta era clar. Știam câte ceva despre New Jersey, locuisem cinci acolo, așa că m-am apucat să scriu Cronicarul sportiv.

Înțeleg care sunt asemănările, dar care sunt diferențele dintre dvs. și Frank Bascombe? 

Sunt multe, chiar foarte multe. Eu nu cred că personajele ficționale trebuie să se bazeze pe experiențe proprii. Evident, unele lucruri din viața mea transpar în cărți, dar în mare cred că poveștile inventate sunt mai suprinzătoare și îți dau mai multă liberate. Niciodată nu am vrut să scriu despre experiențele mele, pentru că, de fapt, nu-mi doream să trăiesc o viață interesantă. Voiam să scriu cărți interesante. 

Și totuși, există un ideal al fericirii - o fericire făcută din lucruri mici, „banale”, ale vieții de zi cu zi - pe care îl împărtășiți cu acest personaj. 

E adevărat. Pentru mine, fericirea se rezumă la lucruri mici și se întâmplă zilnic. Fericirea înseamnă mici realizări, înseamnă să trăiești bucurii, eșecuri și dezamăgiri. Nu are nimic de-a face cu ambiții grandioase. Eu n-am avut niciodată așa ceva. Când eram tânăr, am dat-o în bară de atâtea ori, încât nu mă gândeam că pot să fac ceva substanțial. Și vedeam asta și în tatăl meu, faptul că nu avea o viață „însemnată”, dar totuși era foarte fericit. 

Și dacă tot vorbim despre asemănări și diferențe, trebuie să vă spun că m-au emoționat portretele pe care le faceți părinților în volumul de memorii. M-au făcut să mă gândesc la cât de străini și cât de apropiați ne sunt părinții, de fapt. E o senzație stranie. 

Da, așa e. Și, într-adevăr, viața mea a fost, în cele din urmă, foarte diferită de a tatălui meu. Eu am o educație, el nu avea una. Eu nu am lucrat niciodată pentru altcineva prea multă vreme, el a avut tot timpul același job, era comis voiajor. Dar avem ceva în comun, eu cu tatăl meu. Amândoi am fost îndrăgostiți de o singură femeie toată viața. El a fost îndrăgostit de mama mea, eu sunt îndrăgostit de soția mea. Din punctul ăsta de vedere, am avut o perspectivă similară asupra vieții. Și sunt fericit că au ieșit lucrurile cum au ieșit. Sincer să fiu, nu anticipam așa ceva, să am viața pe care o am după o carieră de 50 de ani ca scriitor.

Cum așa?

Pentru că nu m-am gândit niciodată așa departe. De fiecare dată, scopul era să văd dacă pot să scriu o carte. Una singură. Să vă dacă pot să scriu o frază, o pagină. Alea au fost și sunt ambițiile mele în continuare.  
 

V-ați bazat pe vreun fel de documentare pentru trilogia cu Frank Bascombe?  

Documentarea era că mă urcam în mașină și conduceam cu reportofonul pornit lângă mine. În tot timpul ăsta, descriam cu voce tare ce vedeam. Conduceam și „citeam” peisajul. Ca și cum aș fi luat notițe. După aia mă duceam acasă și transcriam ce înregistram. 

Faceți asta și acum?

Da. tot timpul. E ușor și mă ajută mult. Mă interesează să absorb tot: numele unor magazine, impresii despre vreme sau cum se văd niște clădiri sau locuri din anumite unghiuri, dacă vin dinspre est sau spre vest și tot așa. În cazul lui Bascombe, voiam să știu ce-ar vedea el pe geam în timp ce conduce.  

Vă folosiți și de notițe scrise de mână?

[Ford bagă mâna în buzunarul interior al sacoului, scoate un carnețel și-l pune pe masă.]

Tot timpul am cu mine un carnețel. Nu plec nicăieri fără el. 

Aproape ca în jurnalism.

Da, cu excepția faptului că eu scriu doar ceea ce vreau eu să scriu. De aia nu eram un jurnalist foarte bun. Dacă mi se dădea un subiect și nu eram interesat, nu-mi ieșea ceva grozav. Pe de altă parte, mă consider în continuare jurnalist. Doar că scriu eseuri și editoriale pe teme care mă preocupă.

Cum e viața în Maine? Simțiți nevoia să vă izolați când scrieți? 

Îmi plac oamenii foarte mult, dar în același timp am această pornire puternică de a mă izola uneori și de a mă afunda cu totul în asta. În Maine, unde locuim, eu cu soția mea nu avem o viață socială, nici n-am avea timp pentru asta. Ne avem unul pe altul. Ceea ce e grozav. Iar vecinii noștri sunt oameni care nu-mi citesc cărțile, nu trăiesc într-un mediu în care lumea vine și-mi zice: „tocmai ți-am citit ultima carte, felicitări!”. Și sunt foarte mulțumit cu situația asta. Pentru că nu vreau ca atunci când ne întâlnim la poștă sau la magazin să începem să vorbim despre cărți. Am o viață normală. Încă predau la Columbia University și mă duc la New York săptămânal pe timp de iarnă. Dar mă satur după două zile. Nu mă interesează orașele mari. 

Păstrați legătura cu alți scriitori? 

Doar cu câțiva. Cu Jeff Eugenides, care mi-e prieten bun, cu Amy Tan, cu Ann Beattie. 

Vă sunați?

Nu. Fără telefoane. Nu trimit SMS-uri, nu am Facebook, Instagram, Twitter. Doar e-mailuri.

Aveți ceva împotriva rețelelor de socializare?

Nu. Dar nu vreau să le mai învăț și pe astea. Capul meu e deja plin de atâtea chestii pe care nu reușesc să le procesez. Plus că nu mai comunic ca în tinerețe. Deși, nu cred că e vorba doar despre îmbătrânire. Are legătură cu faptul că am fost foarte norocos de-a lungul vieții. 

Cum adică? 

Cu cât devii mai norocos în viață, cu atât ești mai puțin dispus să te deschizi față de cei care nu sunt atât de norocoși ca tine. Așa e și cu prietenii din tinerețe. Dacă pleci de pe poziții egale cu ei și ție îți surâde norocul, atunci apare o diferență și nu mai vorbești atât de mult cu ei. Și asta pentru că nu vrei să te dai mare cu norocul tău, nu vrei să vorbești despre lucruri pe care ceilalți nu le-au trăit. Și asta se accentuează și mai mult când  îmbătrânești. Nu e vorba de diferență de clasă, ci pur și simplu de noroc. Motivul pentru care eu stau aici și vorbesc cu tine tot de asta ține. Ar fi putut foarte bine să fie alt autor aici, dar pentru asta trebuie să fii tradus, să te cunoască lumea. Eu am fost abandonat de Editura Humanitas în România, dar uite că m-a recuperat Editura Black Button recent. Norocul meu. Și în Finlanda editorii au renunțat la mine și aia a fost. Dar uite că în Suedia cărțile mele se vând foarte bine. Cu toții muncim din greu, dăm tot ce-i mai bun din noi, în ritmuri diferite, dar câteodată asta nu are legătură cu talentul, ci cu norocul. De exemplu, eu cu Amy Tan, care mi-a fost studentă și a devenit autoare internațională, cu Jeff Eugenides, cu John Franzen, noi ne simțim confortabil unii cu alții tocmai din acest motiv. Mi-aș fi dorit să fi fost altfel, dar, din păcate, așa stau lucrurile.  
 

Ideea de mobilitate, de mișcare continuă, e prezentă peste tot în ceea ce scrieți. Cât de importantă e pentru dvs. în plan personal? 

Mobilitatea face parte din cultura și literatura americană. Oamenii se mută în căutarea unei noi vieți, se mută ca să lase în urmă o viață grea, se mută pentru bani, se mută din dragoste. Încă de când eram puștan, voiam să văd America, și am și călătorit destul de mult cu tatăl meu. Eram unul dintre acei oameni care au impresia că în altă parte e mereu mai bine. Și ce-i drept, nu era așa grozav în Mississippi pentru mine. Și ca să-ți faci o idee: eu cu soția mea locuim în Maine de 20 de ani și acum ne pregătim să vindem iar casa și să ne mutăm în altă parte. Avem peste 70 de ani amândoi, nu avem copii și facem exaaact ce vrem (râde). 

Unde vreți să vă mutați?

Nu știu. Depinde de cine iese președinte în SUA, în 2020. Poate mă mut la Iași (râde). În viața mea nu mi s-a părut viața politică din America mai oribilă ca acum. E mult mai rău chiar și decât pe vremea războiului din Vietnam, pentru mine cel puțin.  

În ce sens?

În perioada războiului din Vietnam, eram tânăr și simțeam că pot să fac ceva. Acum am senzația că alții trebuie să facă ceva în locul meu. De fapt, foarte mulți americani speră că generația care votează acum pentru prima dată vor salva America. Și avem o șansă cu ei pentru că sunt foarte preocupați de mediu și de schimbările climatice. Ăsta va fi marele subiect la alegerile de anul viitor. Sunt mai bătrân și mai puțin optimist. Ca să nu mai zic că atunci îi aveam pe Nixon și Johnson, dar Trump e și mai rău de atât. Trump e un om nebun și malefic, care amenință viitorul Americii și scoate tot ce-i mai urât din caracterul american. 

V-ați imaginat vreodată că o să fie președinte?

Nu. Dar nici el nu și-ar fi imaginat. Cred că dacă cineva i-ar fi spus că o să fie președinte, s-ar fi gândit de două ori înainte de a candida. Am scris un articol pentru The Guardian și exact asta spuneam acolo. Că lui Trump  nu o să-i placă să fie președinte, pentru că o să fie înconjurat  de oameni care-l vor detesta. Iar Trump nu suportă ideea că cineva îl urăște, că oamenii nu-l plac sau i se opun. Și nu-i place deloc să fie președinte pentru că trebuie să se lupte mereu cu alții. Iar multe dintre lucrurile pentru care se luptă nu le înțelege. Așa că boxează de unul singur în întuneric. Dar, dincolo de asta, e un om rău, foarte rău, foarte foaarte rău. E lacom, ignorant și nepăsător, e cel mai rău președinte pe care l-a avut America. 

Și aveți cumva vreun mecanism de apărare? Vă uitați la știri sau alegeți să nu vedeți ce se întâmplă pentru a vă proteja? 

Foarte bună întrebarea. Chiar e o dilemă asta. Ca cetățean, nu pot renunța la știri, ca cetățean nu pot să nu urmăresc ce se întâmplă. Dar asta e ca și cum ți-ai provoca zilnic niște răni. Și ai dreptate, există și acest mecanism de apărare, să mergi împotriva instinctului și să te izolezi. De fapt, ăsta e unul dintre efectele cele mai tragice pe care le-a adus regimul Trump. Îi izolează pe oameni, îi face să fie și mai individualiști, să aibă grijă de ei mai întâi și să se gândească mai apoi la cei din jur și la ce se întâmplă cu țara. 

PS: Două zile mai târziu, m-am întâlnit cu Richard Ford și soția lui, Kristina, în holul hotelului. Se pregăteau să plece spre aeroport. „Mergem la Barcelona, o să mai stăm acolo câteva zile”, mi-a zis el și mi-a strâns mâna cu forță. Cât am așteptat liftul, am întors capul și i-am văzut ieșind, amândoi în blugi, energici și zâmbitori. Ca un cuplu tânăr gata să o ia iar din loc. 

Source foto main: flickr.com.